Florin Lăzărescu - Ce se ştie despre ursul panda

Florin Lăzărescu - Ce se ştie despre ursul panda

Potrivit sfinţilor, singura treaba a memoriei este să-ţi aducă aminte de

Dumnezeu. În rai, oamenii nu aveau nevoie să-l ţină minte pe Dumnezeu. Dumnezeu era prezent peste tot, în fiecare clipă. Te-ntîlneai cu el la colţul drumului şi-l salutai cu o uşoară plecăciune a capului. "Cum e, Adam? E bine?"  " Cum adică, Doamne, bine?"... "Adică te întreb dacă totu-i în regulă de cînd te plimbi pe-aici, te simţi bine?" ... " Cum adică, mă simt bine?"... " Bă, greu mai înţelegi, ziceam că fac şi eu un om, să am cu cine schimba o vorbă, şi el, vax albina. Cum adica, mă simt bine?! Asta-i întrebare?! Să-ţi explic: Mai ieri, erai singur, da?!"... " Cum adică, singur?"... " Da' ma laşi sa-ţi explic?! Am despărţit cerul de ape, ziua de noapte, am făcut soarele,luna si alţi luminători, am umplut lumea de vieţuitoare... - mă rog, ţi-am spus povestea, da' tu cum ai prostul obicei sa uiţi- şi am văzut că toate acestea sunt bune..."  "Cum adică, bune?"... "Aşteaptă!"... apoi te-am făcut pe tine. Şi-apoi mi-am spus că n-ar fi rău să-ţi fac un ajutor potrivit. Şi-am făcut femeia, ca să nu mai fii singur. Ei, poftim, femeia e un lucru bun, pentru că nu mai eşti singur, ceea ce ar fi un lucru rău. Înţelegi?"..."Doamne iartă-mă, da' eu n-am habar ce e aia rău, bun!... " Ai să pricepi! Sau, mă rog, asta-i alegerea ta, eu nu mă bag, sunt adeptul liberului-arbitru. Dacă ai mînca din pomul ăla din care ţi-am zis că nu ai voie să mănînci, ai întelege - şi nu care cumva să te prind că mănînci din roadele sale!; sau, mă rog, din partea mea poţi să mănînci, dacă tu crezi că e bine, te avertizez însă că e rău. Eu nu-s din ăia care-o ţin una şi bună pe-a lor, fă asta, fă cealaltă. Mie-mi place să las omul liber. Dar tu nu poţi sa fii liber decît dacă mă alegi pe mine."

Şi rău a procedat  ca nu l-a înzestrat pe om cu mai multă memorie de la început. O dată ce-a prins a se dumiri cam cum stă treaba cu raul şi cu binele, era deja prea tîrziu...

Bogdan Popescu - Cine adoarme ultimul

Editura Polirom, colecţia Ego Proză, 2007

De vreo trei zile începuse să se audă zgomot de car dinspre codrul de la Apusul Satului nostru cu Sfinţi. Oamenii erau niţeluş tulburaţi şi scoşi din ale lor, căci, cu destulă vreme în urmă, ziua şi noaptea îşi încurcaseră între ele culorile si spoiseră cerul cu cenuşă. Se lăsase şi o linişte fioroasă: păsările zburătoare nu mai voiseră să iasă din cuiburi, cele de prin curţi se ghemuiseră în fundurile coteţelor; dobitoacele mari se încăpătînau să stea nemişcate în grajduri ori în ţarcuri; porcii se îngropaseră în nămol şi scoteau din glod numai rîturile si ochii mici, cu privire ascuţita şi îngrijorată; gîngăniile nu mai fojgăiau şi nu mai ţîrîiau prin buruieni - se ascunseseră cu toatele în ţărînă ori în scoarţă de copac; vîntul încetase să mai bată si văzduhul încremenise... (......)

Oamenii erau atît de nerăbdători, că se prefăceau a nu-şi fi dat seama că nu auziseră nicidecum bocănit de copite de cai, ci numai huruitul roţilor. Cuminţi, aproape cu evlavie, se rînduiră de-o parte şi de alta a drumului. Carul intră în sat, şi oamenii se cutremurară şi se scîrbiră. Mergea singur, fără cai ori boi, cu oiştea împinsă ţanţos înainte, ca o suliţă pregătită pentru dat navală. În vîrful oiştii, cineva înfipsese o vioară. În car se vedea o amestecătură de mirare: şapte-opt draci zăceau claie peste gramadă morţi de beţi.Nu puteai desluşi a cui era cutare coadă, ori barbă, ori copită. Rîtul unuia dintre ei poposea łînga o damigeană pe fundul căreia hîltîcăia un rest de băutură; altuia îi lipsea jumătate dintr-un corn; unul îşi încurcase năpraznica bărbăţie în nişte rămăşiţe de strune de ţambal; dinţii lungi, galbeni si ascuţiţi ramăseseră înfipţi în lemnul unui contrabas cu burta plină de găuri; dracii erau negri şi jegoşi, puţeau a pucioasă şi a vărsătură. Cel mai urît dintre ei zăcea prăvălit în codrilă, cu picioarele atîrnînd si bălăbănindu-se în gol. Era prăfuit tot, blana de pe piept şi burtă i se făcuse smocuri încleiate si împuţite. Din bot i se prelingeau bale tulburi, care se încurcau si atîrnau în barba ciufulită. Coada, groasă la rădăcină precum cea de bou, se tîrîia prin ţărînă în urma carului. Pămătuful din vîrful ei făcuse ţurţuri de nămol uscat şi scotea clinchete de cădelniţă la fiecare hop. Coada lăsa in pulbere o dîră tremurată pe care oamenii o priveau cu teamă şi cu scîrbă. Pe obraji, sîngele li se închegase, se scorojise şi se facuse stacojiu. Deasupra lor, cerul era tot de cenuşă şi muţenia tot le încetinea minţile şi trupurile. La un şleau mai adînc din mijlocul drumului, carul se smuci cu scîrţîieli ascuţite si prelungi; grămada de draci tresăltă şi ea cu putere, scîrbavnicele trupuri se potriviră altfel în devălmaşia lor, dar nu se treziră. Numai ochii unuia se deschiseră pe jumătate cătînd, goi, la cei înşiruiţi pe dreapta drumului. Şi aceia se cam înfiorară. Tot la opintirea carului codrila se rupse dintr-o ţîţînă şi pe dracul ce dormea acolo îl azvîrli în mijlocul dumului. Se rostogoli de cîteva ori, îşi înnodă între ele îngrozitoarele copite de dinapoi şi coada şi se prăvăli greoi în şanţul în care, beat şi el, nea Mitu Păcătosu sforăia adînc somnul vinului din găleata zincată. În vreme ce carul, cu codrila atîrnînd, se îndrepta spre Răsărit, nea Mitu începu să se trezească nu din beţie, ci din somn. Se propti cum putu în capul oaselor, se frecă la ochi cu palmele şi căscă de-i trosniră fălcile şi-i săriră doapele din urechi. Deşi avea privirea înceţoşată, veselia nu i se ştersese de pe chip. Îşi dezmorţi toate oasele şi-şi întinse încheieturile. Îl zări pe drac prăvălit în şanţ, sub tălpile lui goale. Se puse lîngă ţeasta diavolului, îi luă căpăţîna pe genunchi şi porni să-i mîngîie cu blîndeţe coarnele, părul îmbîcsit, genele urduroase, barba încîlcita şi plină de turiţă. De multă vreme gura lui nea Mitu nu mai rostise cu glas tare cuvinte, ca să nu tulbure tăcerea cea mare. Acuma, vorbele ieşeau singure, puţin împleticite de bautură, dar îndeajuns de limpezi ca să le audă toată lumea: "Ce-ai paţit tu, mă, iedule? De ce n-ai fost tu cuminte? Ce-ai cătat tu pe drum să dea caruţa peste tine?"

Gheorghe Crăciun - Pupa russa

Grupul editorial ART, Colecţia ficţiune si artilerie, ediţia a II-a, augmentată, cu desenele autorului, 2007

Existau in viaţa ei de copil care merge la şcoală şi gînduri de care i se făcea frică pe care le alunga grăbită din minte de cîte ori ajungea prea aproape de ele de pildă nu îndrăznea să se gîndeasca la ce fac mama si tata noaptea în pat dar mai ales nu îndrăznea să se gîndească la ea cînd va fi femeie si va dormi în pat cu un bărbat si mai ales nu îndrăznea să se gîndească la Dumnezeu care dacă era o fiinţă aşa cum înţelegea ea că nu poate fi decît o singura fiinţă pe lumea asta atunci ar fi trebuit sa aibă o mie de capete si nenumărate perechi de ochi nesfîrşite straturi de piele peste piele şi aripi şi gheare si zeci de mii de nări incredibil de multe degete si milioane de urechi cu care să audă tot ceea ce se întampla in lumea lui de stăpîn care era o lume compusă din viaţa lui Iorgu Cheptan si Willi Schneider (unul dintre puţinii saşi din sat) şi Anamaria Botgros şi Ilinca Pripon şi Costi Moţ şi Vasile Răcaru şi Tăvică Metecu şi Alina Gridean vecinii lor dar şi din viaţa naşei Leontina din America şi a tuturor naşelor din România şi Argentina şi Africa si din toate satele de care auzise sau nu auzise vreodată pentru că Dumnezeu nu putea să fie un om ca oamenii şi nici o fiinţă ca animalele din curte din coteţe din ascunzişuri tufişuri bîrloguri vizuini ci o existenţă (ăsta era cuvîntul) pe care nu o poţi inţelege la care te poţi gîndi ştiind bine ca nu o poţi întelege şi nu te poţi gîndi decît în tăcere pentru că bunica Anuţa iţi vorbeşte despre această existenţă dumnezeiască in şoaptă şi la biserică de sărbători auzi că această existenţă există (dar se poate spune asa ceva?) şi că trebuie sa-ţi fie frică de Cel de Sus să nu păcătuieşti să nu minţi să nu furi să nu vorbeşti urît să-i iubeşti pe părinţi şi să-l ajuţi pe aproapele tău (prieteni vecini dar şi necunoscuţi) preotul citeşte dintr-o carte veche aurită frumoasă si grea îmbrăcată în piele neagră cu litere mari roşii şi negre (cum ai vazut tu odată cînd ai fost aproape de altar) si literele astea miros parcă a ceară si a tâmîie a paie uscate şi a mărăcini incinşi de soare bunica bună te împinge de la spate vrei să săruţi icoana te înalti pe vîrfuri şi îl vezi pe Isus stînd pe cruce vezi cuiele ce-i străpung palmele sîngele care curge capul plecat si pleoapele căzute faţa lui blîndă şi iertătoare sub apăsarea coroanei de spini bunica îţi şopteşte ceva te închini şi-ţi apeşi buzele pe sticla rece şi senzaţia de sticlă rece ţi se răspîndeşte în trup de parcă te-ai afla în pragul unei boli bunica turuie întruna şi te împinge de la spate dar tu eşti pioniera Leontina Guran comandanta de grupă cravata roşie te aşteaptă pe spătarul scaunului în fiecare dimineaţă mama ţi-o calcă făra nicio cuta habar n-are ce înseamnă că tu eşti pionieră dar îţi calcă cravata cu mare grijă şi ea nu ştie nimic despre fricile tale despre frica de a intra în biserică si despre juramîntul tău pionieresc si despre minciunile tale cînd vă întreabă tovarăşa intructoare şi toţi copii mint se uită în jos dau energic din cap ca ei nu iar tu nu puteai să te gîndeşti la Dumnezeu şi pentru ca El nu putea face parte din gîndirea ta era dincolo de tine şi peste tine şi departe de tine într-un loc care era numai al Lui şi nu deasupra norilor cum îţi spunea bunica Anuţa săraca însă toţi oamenii vorbeau despre El cu frică ii spuneau rugaciuni şi li se părea mai uşor să trăiască aşa bunica ta se ruga in fiecare seară se închidea într-o tăcere ca o cameră de oţel se închidea în tăcerea aceea ca o armură şi se ruga îi era frică si credea în frica ei se ruga şi credea că cele o mie de milioane de urechi ale lui Dumnezeu o vor auzi şi că ea o sa poată dormi liniştită cîinele se plimba în curte pe lanţ găinile cîrîiau în coteţ se auzea un mieunat de pisică ceva părea să se sfîrşească venea noaptea dar peste toate acestea exista Dumnezeu care nu dormea niciodată de aceea Leontina cea mică se temea şi de visele ei visa ceva şi se trezea îngrozită pentru că nici în somn n-avea dreptul la niciun secret şi ea nu se putea gîndi tot timpul la Dumnezeu ar fi însemnat să plîngă tot timpul să nu mai mişte mîna piciorul capul să nu mai clipească aşa că după o vreme uita si devenea un copil ca oricare altul şi cîteodata o cuprindea groaza pentru că dacă lumea era făcută de El ea nu avea dreptul să uite şi nu avea dreptul să chinuie pisica sa omoare muşte să înjure să mintă să se gîndeasca la prostii aşa a descoperit ea că Dumnezeu era o fiinţă care exista mai ales noaptea pe întuneric sau atunci cînd ploua durduia şi cădeau fulgere şi geamul se albăstrea se făcea galben şi cerul se crăpa ca o bucata de gheaţă şi ea se retrăgea sub plapumă cu capul între umeri şi genunchii la gură ca un vierme ascuns în pămînt în întunericul lui.

de-a perşii pe divanul personal

Ideea blogului m-a pălit în timp ce imi periam, conştiicioasa, cei 32(-1 ) molari, premolari, incisivi si canini in formula 2/2 1/1 2/2 3/3... pentru cine mai ştie. Frunzăresc bloguri despre ce s-a scris, ce se scrie, ce se va mai scrie, lansări, tîrguri,  păreri critice cu patalama sau ba, obositoare, efervescente, cu poze sau fară, şamd.
Eu, aici, o sa redau pagini. Şi-atît. Mi-a placut, duc vorba-n sat, să nu ziceţi că nu v-am spus. Pagini unse cu miere sau presarate cu piper/ pelin, nostalgii sau înverşunari, idei, cuvinte, stări si note, vorba aia, ştiţi voi; într-un cuvînt ce are omu' pe suflet. Dacă frînturile de aici vor convinge, macar pe unii dintre voi, să se lungească pe divan cu tipăritura într-o mană, Uruma va fi mulţumită, Hassan scapă.
N-am zis, bag sama, cine e Uruma. Zic acuşica. E tătăroaica din Sorg- nu cautaţi satul pe hartă sau pe tărîmuri dobrogene, l-am cautat eu şi nu există. Mai bine! E, ca să zic aşa, Macondou' lu' Stancu. Zaharia Stancu, zis şi Lenk, însoţitorul lui Diplomatu', Darie în alte părţi. Eheeee, mă lungesc la vorbă! Aşa-s poveştile-astea...